Viata prin ochii unui obez: "La şcoală nu m-a învăţat nimeni cum să mănânc..."

 E foarte greu sa faci fata ispitelor culinare de zi cu zi, mai ales in ultima perioada, cand fast-foodul si mancarea nesanatoasa parca au devenit Raiul pe Pamant. Lucrez undeva in centrul orasului si, avand un program cat de cat flexibil, pot sa ma plimb de cateva ori pe zi prin aceasta zona extrem de populata. 

Mc-ul este de departe cel mai cautat loc, zilnic, la orice ora, indiferent de starea vremii, este FULL.

 Nu ar fi o problema atat de mare, daca nu ar fi plin de copii, numai copii. Cunosc persoane care isi duc copiii zilnic la fast-food, ca asta e trend-ul. 

 Zilele trecute am trecut pe langa o mamica cu un copil de 2-3 ani si il aud pe cel mic strigand "Mami, vreau sa pap carnat cu maioneza: ACUM!"

"Bună! Mă numesc Viorel Ilişoi şi sunt obez de gradul trei. Am aproape şaizeci de kile în plus. E faza morbidă. Acum visul meu e să devin supraponderal. Sunt unul dintre cei vreo şase milioane de români prea graşi. Cam treizeci la sută. Atâţia spune Organizaţia Mondială a Sănătăţii că suntem. Şi că peste vreo douăzeci de ani vom fi de două-trei ori mai mulţi. O ţară de grăsani şi grăsuţe. Dar statisticile astea planează mute ca nişte avioane de hârtie peste noi şi nici nu le băgăm în seamă.

Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc că m-am oprit într-un stâlp. Pe urmă s-a rupt scaunul. Tot norocul a făcut să nu dau cu capul de podeaua de gresie. Mi-a fost clar că obezitatea poate să ucidă în multe feluri.  Nu mai puteam să-mi leg singur şireturile. Vă spun fără niciun fel de jenă că şi ştersul la fund sau spălatul au devenit o problemă. Bolnavii nu se sfiesc să vorbească despre aceste intimităţi, asa că vă spun tot. Ca la doctor. Şi sunt şi alte zone ale corpului la care nu mai am acces nici măcar vizual. Mi-e dor de ele. Din cauza asta adesea miros urât. Stau mai mult închis în casă. Aşa evit penibilul. Se întâmplă să nu vorbesc cu nimeni şi câte o lună. Doar pe mess şi foarte puţin la telefon.

 N-o să vă vină să credeţi, dar aşa aproape mi-am pierdut şi exerciţiul vorbirii. Articulez greu cuvintele, mă exprim cu dificultate. Asta se cheamă bradilalie. Aşa mi-a scris doctoriţa Cristiana  Stoian, de la "Parhon", pe foaia clinică de observaţie. Tot ea mi-a dat şi alte veşti triste despre cum au lucrat mişeleşte împotriva mea toate bunătăţile cu care m-am înfruptat. Mi-a plăcut să fac asta, recunosc. Am făcut chiar eforturi, mai ales financiare. Acum îmi ies pe ochi."

sursa foto

PREA TÂRZIU

La Institutul Naţional de Endocrinologie "C. I. Parhon" m-am internat la secţia profesorului Constantin Dumitrache. Cu generoasa lui complicitate. Numai el a ştiut că sunt ziarist şi că urmăresc să scriu un reportaj. Am putut vorbi cu pacienţii ca de la obez la obez. Am aflat multe despre ei şi despre mine. Adevăruri cu care nu mă mândresc.  Mi-am făcut şi nişte analize ca să nu bată la ochi prezenţa mea acolo. Asistenta Adriana Giui mi-a luat din venă sirop. De mai multe ori. Mi-a montat la venă un fel de canea, ca la butoaie, ca să nu mă înţepe de mai multe ori. Că ea era asistentă medicală, nu croitoreasă. Şi m-ar fi durut şi pe mine. Că doar şi obezii au simţuri.  Ei îi ziceau dispozitivului branulă, dar nu am găsit cuvântul ăsta în DEX. Deci doamna Adriana deschidea caneaua din jumătate în jumătate de oră şi îmi tot lua sânge. Mi-a mai lăsat şi mie.

Domnul profesor Dumitrache mi-a spus râzând când a văzut ecografia: "Ai un ficat foarte frumos. Gras ca la raţele îndopate. E bun de făcut pateu". Şi a început să înişre un cârnat de boli provocate de obezitatea mea. Dar măcar la mine ţesutul adipos e repartizat uniform şi nu par aşa de gras. Scrie asta în foaia de observaţie. Mă consolez cu asta. Semăn cu graşii ăia perfecţi din planşa didactică atârnată în anticamera profesorului. Planşa stă printre reproduceri după Gustav Klimt şi Salvador Dali. Sunt foarte frumoase.

N-am luat obezitatea în serios fiindcă nu durea. La şcoală nu m-a învăţat nimeni: cum să mănânc. Şi nici copiii de azi nu învaţă. Bine măcar că fac educaţie sexuală. Tot e ceva. Acasă mi s-a spus că două bătăi strică, nu două mâncări. Şi că oricât aş fi mâncat, tot mai merge o cană de lapte. În sat la mine femeia ideală era albă, grasă şi frumoasă.

Despre obezitate am auzit vorbindu-se serios abia în ultimii trei-patru ani. Tocmai în perioada în care îmi desăvârşeam varianta expandată. Eram în plină expansiune. Când mi-a sunat alarma în cap, era deja prea târziu.(...)"

continuarea o gasiti AICI